Despre oraşele în care n-ai vrea să locuieşti

Scris de  |  Nici un comentariu

Nu-şi aduce aminte când şi-a luat ultima oară vacanţă, iar călătoriile ei nu sunt despre privelişti spectaculoase sau plimbări pe străzi întortocheate. Poveştile Ioanei Moldovan din majoritatea ţărilor pe care le-a vizitat sunt despre oameni şi îmi spune cu toată convingerea, că acesta este motivul pentru care a ales să facă fotojurnalism, din dorinţa de a informa corect publicul, de a-i dezvălui realităţi despre care se vorbeşte prea puţin sau care nu sunt aduse deloc în atenţie.

Foto credit:arhiva personală

Foto credit: Ioana Moldovan

Imaginile pe care le surprinde sunt din tabere de refugiaţi, din zone adiacente conflictului, ca Palestina, din prima linie a frontului din Ucraina sau de la protestele de stradă din România şi Turcia. Cu toate că nu simte vreodată nevoia să se deconecteze de la ceea ce face, recunoaşte că nu priveşte tot timpul viaţa prin obiectivul aparatului de fotografiat.

“Eram în Amman, în Iordania şi lucram la un documentar despre viaţa refugiaţilor sirieni în tabăra Zaatari, din apropierea graniţei cu Siria şi m-am uitat pur şi simplu la oameni. Am văzut o bătrână, ni s-au intersectat privirile şi a fost atât de puternic momentul acela, încât am început să plâng. De cele mai multe ori reuşesc să mă stăpânesc, iar cu timpul ajungi să dezvolţi un fel de carapace”.

Foto credit: Ioana Moldovan

Ioana Moldovan a vizitat tabăra Zaatari în 2013, înainte să se declanşeze criza refugiaţilor în Europa. „Am făcut greşeala de a pleca de acasă cu idei preconcepute, convinsă fiind că în taberele de refugiaţi este foarte multă mizerie, şi nu doar în sensul clasic al cuvântului. În schimb, am descoperit un loc în care strada principală se numea Champs Elysee şi era plină cu tot felul de buticuri şi restaurante”.

Foto credit: Ioana Moldovan

Situată la 13 kilometri de graniţa cu Siria, într-o zonă de deşert din nordul Iordaniei, cu o populaţie de 120.000 de refugiaţi, tabăra a devenit, potrivit estimărilor, al 5-lea cel mai mare oraş din Iordania, departe de a fi însă unul în care să vrei să locuieşti. Fotojurnalista spune însă că a apreciat deschiderea refugiaţilor pe care i-a întâlnit, dorinţa lor de a-şi spune povestea.

Foto credit: Ioana Moldovan

536965_10151964843328189_1705351065_n

Dacă tabăra de refugiaţi din Iordania a fost puţin peste aşteptări, în Croația haosul era instalat peste tot, autorităţile fiind depăşite de fenomenul cu care se confruntau şi în ciuda eforturilor depuse de ong-uri sau de voluntarii care s-au mobilizat, tot nu erau suficiente corturi sau pături pentru refugiaţi.

Refugiaţi sirieni la graniţa dintre Croaţia şi Serbia

Refugiaţi sirieni la graniţa dintre Croaţia şi Serbia

O lună mai târziu, Ioana Moldovan ajunge în Macedonia unde lucrurile păreau ceva mai organizate. Asta şi datorită faptului că la majoritatea graniţelor au apărut aşa-zisele tabere de tranzit unde refugiaţii pot beneficia de servicii medicale, existând chiar şi corturi speciale cu locuri de joacă pentru copii. „Cu toate acestea, nu putem încă să vorbim despre condiţii decente, dar e important că există ceva ce aduce măcar un minim de confort pe acest drum al refugiaţilor”.

Refugiaţii i-au povestit mai degrabă despre motivele pentru care au plecat din ţara lor, despre planurile de viitor. Despre dificultăţile întâmpinate de-a lungul drumului, momentele îngrozitoare din barcă pe traseul dintre Turcia şi Grecia, despre zilele petrecute în pădure, în frig. ”M-a impresionat dorinţa lor de a-şi continua studiile într-o ţară unde nu e război. Din ceea ce am observat, cel mai mult îşi doresc să ajungă în ţara pe care o consideră capabilă să le ofere un viitor”.

Foto credit: Ioana Moldovan

Foto credit: Ioana Moldovan

„Am vrut să semnalez că acesta este un fenomen pe care noi, europenii, nu-l putem ignora. Personal, m-a deranjat foarte tare discursul islamofob al multora, în condiţiile în care nu ştiu câţi dintre ei au stat de vorbă vreodată cu un refugiat. Am vrut să arăt că sunt oameni care trec prin nişte momente dramatice, şi că ar trebui să ne gândim de mai multe ori înainte de a le pune o etichetă”, spune fotojurnalista Ioana Moldovan, propunându-şi ca şi pe viitor să urmărească evoluţia evenimentelor, convinsă fiind că atunci când prezinţi latura umană a acestui fenomen, poţi da o faţă cifrelor, iar atunci când creezi empatie, poţi schimba anumite percepţii negative.

Protest, Piata Universitatii, Bucuresti 19 ianuarie 2012

Protest, Piata Universitatii, Bucuresti 19 ianuarie 2012

Satisfacţia profesională a Ioanei Moldovan nu se cântăreşte în numărul de like-uri primite la o fotografie, ci prin poveştile descoperite, prin  faptul că oamenii îi încredinţează fragmente din vieţile lor. Şi mai sunt acele locuri despre care fotojurnalista spune că „nu-ţi dau voie să uiţi că acolo ceva dramatic s-a întâmplat”.

Este poate şi unul dintre motivele care au convins-o să revină de mai multe ori în Ucraina. A fost la protestele de la Kiev din 2013 unde a fost impresionată de felul în care s-au mobilizat oamenii, de numărul mare de protestatari care au ieşit în stradă. „Am simţit atunci că toţi oamenii sunt uniţi de o cauză comună şi că nu au de gând să plece până nu vor obţine ce vor”.

Euromaidan, Ucraina 2013

Euromaidan, Ucraina 2013

S-a întors apoi să facă împreună cu jurnalistul Laurenţiu Colintineanu, o serie de reportaje despre centralele nucleare de la Cernobîl şi Zaporijjea, continuându-şi traseul în estul ţării pentru a documenta traiul persoanelor dislocate şi efectele în zonele care fuseseră ocupate de separatişti: Kramatorsk, Slaviansk, Semenivka.

„E foarte ciudat felul în care se adaptează omul”, spune Ioana, amintindu-şi de momentul în care s-a aflat în prima linie a frontului. „Acolo seara, tot timpul bubuia ceva. Am stat într-o bază militară la doi kilometri de Aeroportul Doneţk şi în prima zi în care am ajuns, tresăream la fiecare zgomot mai puternic, apoi nu a mai fost la fel”.

11863285_10153657201978189_4049212815551888418_n

O întreb dacă şi în viaţa de zi cu zi e la fel de curajoasă ca-n fotojurnalism, şi zâmbind îmi răspunde că „doar uneori”. Nu se consideră vreo feministă, dar nici nu-i place să se vorbească despre curaj şi riscurile pe care şi le asumă, doar prin prisma sexului. „Femei sau bărbaţi, când ajungem în astfel de zone, sunt fix aceleaşi riscuri”.

Prima experienţă extremă a trăit-o la protestele din Turcia unde a nimerit în mijlocul gazelor lacrimogene. „A fost pentru prima oară când am inhalat gaz iritant. Am simţit o arsură foarte puternică peste tot, în piept, în stomac. M-am retras, m-am sprijinit de un perete şi încercam să mă liniştesc tot repetându-mi în gând că trece repede”.

taksim

Protestele le-a trăit şi simţit diferit în fiecare ţară. „În România protestele au fost foarte diferite, cele din 2012, faţă de cele de la Roşia Montană şi cele de acum. La Roșia Montană am observat ceva ce nu mai văzusem nici la protestele din Ucraina, nici la cele din Turcia, nici în Kosovo, şi anume, vedetismul la protest. Iar eu am refuzat de fiecare dată să le fac poze celor care, în mod evident, veniseră la protest ca să atragă atenţia”.

ioana rosia montana

 

Momentele sunt însă cele care atrag atenţia fotojurnalistei. „Nu există o selecţie. Cred că vezi pur şi simplu un moment şi îl imortalizezi. În timp, se transformă în reflex. De exemplu, multe dintre lucrurile care-mi ies în cale pe stradă, eu le văd deja în fotografii, în cadre, chiar dacă nu am aparatul de fotografiat la mine”.

Iar locurile în care fotojurnalista Ioana Moldovan îşi doreşte să ajungă, sunt numeroase, America Latină, Cuba, Vietnam, Cambodgia, şi lista nu se opreşte aici.

Activitatea Ioanei Moldovan o poţi urmări şi pe site-ul ei ioanamoldovan.com.

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *