Culorile Africii

Scris de  |  Nici un comentariu

Ne-am stabilit întâlnirea puţin după orele prânzului chiar în pub-ul în care Rusanda Cojocaru urmează să povestească despre aventurile de care se bucură de vreo 8 ani pe continentul african, la Journey Pub locul cel mai potrivit în care să-ţi imaginezi în detaliu, următoarea destinaţie de vacanţă. Şi preţ de câteva zeci de minute, cu o cafea, ce-i drept, fără gust de pământ ars şi pe fundal cu o muzică ce mă trimitea cu gândul, mai degrabă la cafenelele pariziene, am reuşit s-o însoţesc pe Rusanda vreo 1000 de kilometri din Niger, până în Benin, trecând prin Burkina Faso, oprindu-ne în Togo şi ajungând apoi în cel mai sudic punct al Africii, Capul Bunei Speranţe.

A trecut mai puţin de o lună de la cea mai recentă escapadă în Africa de Sud şi îmi spune cu toată convingerea că de fiecare dată când revine în ţară se simte cu 10 ani mai tânără şi asta, mai ales pentru că Africa înseamnă pentru Rusanda Cojocaru foarte multă energie, un control + alt+ delete de la viaţa europeană, dar mai ales, culoare. O explozie de culoare cu care se întoarce acasă. Iar poveştile pe care ţi le va spune vor fi întotdeauna despre oameni, despre senzualitatea şi frumuseţea africancelor, despre muzici şi tobe, şi dansuri, despre bijuterii tradiţionale şi materiale cu imprimeuri, despre un baobab de care este extrem de încântată.

N-a visat să viziteze Africa, îşi dorea să vadă Japonia sau America de Sud, dar odată ajunsă aici, după ce-a trecut peste şocul celor 7 zile de acomodare, a ştiut că se află exact în locul din care se va întoarce cu cele mai multe lecţii învăţate. „După prima călătorie am făcut o schimbare totală de paradigmă, am făcut o triere în cercul meu de prieteni pentru că pur şi simplu am înţeles că există oameni în lumea asta care trăiesc altfel, care se bucură de viaţa lor. Am învăţat că nu avem timp să ne înconjurăm de oameni şi lucruri care nu ne fac bine”.

Cel mai mult, pentru Rusanda Cojocaru, Africa înseamnă şi reuniune de familie, pentru că mama ei lucrează de mai mulţi ani pentru UNICEF şi astfel a ajuns în 2008 pentru prima oară în Niger, pe atunci una dintre cele mai sărace ţări africane. „Când am ajuns aici, a fost extrem de bizar. Niger-ul este semideşertificat cu nisip roşu peste tot, pe jos, în aer, totul este acoperit cu acest praf roşu. Aerul este foarte uscat şi ai senzaţia că nu poţi să respiri, mai ales dacă vii dintr-o zonă mai umedă. Totul era diferit, aveam senzaţia că sunt într-o altă lume, pe o altă planetă”. O lume de care s-a ataşat puţin câte puţin, cu fiecare zi în care o descoperea.

Cu o atitudine degajată şi zâmbind la fiecare amintire, Rusanda îmi povesteşte despre un timp care încetineşte, despre oameni plăcuţi şi prietenoşi, şi „extrem de curioşi să afle lucruri despre tine”. „Oamenii ăştia chiar ştiu să asculte!” Iar ea la rându-i s-a străduit să le înţeleagă cultura, limba, le-a ascultat muzica (s-a apucat de cântat la tobe africane) şi le-a învăţat dansurile. Pentru că despre asta sunt călătoriile, despre conectarea la cultura celorlalţi!

„M-a şocat foarte tare când am ajuns într-un sat unde nu mai văzuseră vreodată un european şi am fost prima persoană de culoare albă pe care au întâlnit-o. Am cunoscut aici copii care nu se mai jucaseră niciodată cu baloane de săpun. Sunt nişte lucruri atât de simple, de banale pentru noi, dar a fost o bucurie atât de sinceră pentru ei”.

După prima călătorie a început să meargă în Africa în fiecare an şi până acum a vizitat 8 ţări: Niger, Benin, Burkina Faso, Togo, Senegal, Cap Verde, Tanzania şi Africa de Sud anul acesta şi despre care spune că „a fost o experienţă total diferită faţă de tot ce văzusem până acum. Cel puţin în Cape Town nu am mai simţit urma asta de tradiţie, de culoare, de muzică, de dans”.12507682_10153784768467165_1687893513745366737_n

Înainte de a porni către o nouă destinaţie se pregăteşte foarte mult, se documentează despre locurile pe care urmează să le viziteze, îşi stabileşte trasee şi face liste cu mâncărurile pe care trebuie să le experimenteze. Şi având-o pe mama ei drept ghid, se bucură de avantajul de a nu fi tratată ca un simplu turist. „Au fost localnici care ne-au invitat în case să gustăm din mâncărurile lor tradiţionale. În Senegal am încercat fufu care este un fel de mămăligă de-a lor, dar fără gust pentru noi, mi-au plăcut sosurile lor tradiţionale care de obicei sunt din nişte ierburi. Dar din tot ce am experimentat, cele mai gustoase mi s-au părut fructele de mare care de multe ori nici nu trebuie gătite într-un anume fel, e suficient să le arunci pe grătar şi sunt perfecte”.

Cea mai intensă experienţă culinară a trăit-o însă în Cap Verde. „Eram în drum spre plaja vulcanică şi cineva ne recomandase un restaurant. După o vreme de mers pe jos am ajuns la ceea ce trebuia să fie restaurantul. Adică o colibă „in the middle of nowhere” de care se ocupa o nemţoaică. Nu existau meniuri, dar ni s-a spus că putem comanda orice fel de peşte pe care, soţul nemţoaicei, un african, urma să-l pescuiască. Am aşteptat trei ore până când a fost gata masa, dar a fost cel mai bun peşte pe care l-am mâncat vreodată. Era un ceaun cu peşte şi încă unul cu orez. Şi atât. Şi ceai de plante pentru că aici nu exista apă potabilă, nici energie electrică, toată mâncarea fiind gătită la foc”.

„Câte lucruri inutile cărăm după noi în viaţa asta”, spune Rusanda, încă sub efectul experienţei pe care a trăit-o şi impresionată de liniştea şi fericirea pe care o transmitea acest cuplu atipic, o surferiţă din Germania care s-a îndrăgostit de un african şi care a renunţat la atâtea lucruri pentru o viaţă într-un loc cu atât de multe lipsuri.

O întreb dacă ar fi şi ea capabilă de astfel de gesturi. „M-aş muta şi mâine”, îmi răspunde râzând cu poftă, amintindu-şi un alt episod dintr-o piaţă în timp ce-şi căuta tobe, „după vreo 30 de minute în care am stat de vorbă, am fost cerută în căsătorie de vânzătorul de tobe. Pentru el, care probabil mai avea vreo două soţii acasă, a fost un gest cât se poate de firesc. I-am răspuns că am să mă mai gândesc”.

Pieţele (nu cele speciale, pentru turişti, ci acelea despre care ştiu doar localnicii) sunt câteva dintre locurile în care îi place cel mai mult să-şi petreacă timpul, „e impresionant câte lucruri poţi să găseşti şi cât timp poţi să-ţi petreci negociind şi încercând să obţii cel mai bun preţ”.

11390463_10153346565442165_8167770231823675309_n

Astfel, fascinată de culori, a ajuns să cumpere zeci de metri de wax cotton, un fel de bumbac produs printr-o tehnică specială cu parafină, 100% natural dar care nu prea ajunge pe pieţele europene, şi pe care l-a folosit pentru a crea prima colecţie de haine de inspiraţie africană. „Confessions of a Baobab” a fost prima colecţie a brandului Rusanda haine şi genţi din materiale aduse din călătoriile mele în Africa. Multe dintre femeile din România, încă se mai gândesc cum să combine negru cu gri, iar eu le-am propus cum să poarte în design european, waxul african. A fost un şoc de moment, dar apoi reacţiile au fost pozitive şi cred că în timp lucrurile se vor schimba şi vom ajunge să vedem şi la noi mai multă culoare pe stradă”.11390105_10153330521927165_3157848672583693839_n

„A fost ceva din mine care a rezonat cu toată experienţa din Africa. Mă simt de parcă aş fi de acolo”, spune Rusanda potrivindu-şi şiretul de la rochie, „e din ultima colecţie”, îmi răspunde, anticipându-mi întrebarea. „Am început să mă îmbrac mult mai colorat, port turbane, mă-ncarc cu bijuterii”.

Rusanda Cojocaru se gândeşte deja la următoarea călătorie, iar cel mai mult i-ar plăcea să ajungă în Madagascar, dar şi să revină la Victoria Falls pentru bungee jumping. „Sunt înnebunită după adrenalină. În Africa de Sud am încercat mai multe sporturi extreme am făcut surf, m-am dat cu tiroliana la nişte înălţimi foarte mari”. Pentru Rusanda Cojocaru fiecare călătorie înseamnă detaşare, „ştii, câteodată, trebuie să plecăm departe de casă ca să ne regăsim cu adevărat”.12552962_10153789630162165_3318891189794238572_n

Rusanda Cojocaru este PR de profesie. A lansat campania de promovare a lecturii “Citesc, deci sunt sexy!”, iar cu 3 ani în urmă a renunţat jobul clasic pentru a porni propria afacere: Bookletta, geanta pentru femeia care citește – o invenție care îi aparține. Despre experienţele africane va povesti astăzi, 15 februarie 2016, de la ora 19.00 la Journey Pub în cadrul întâlnirilor #Trip Talks.

afis IOANA MOLDOVAN

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *