Ce să nu faci în Israel

Scris de  |  Nici un comentariu

Era sfârșit de februrie, ca acum, dar în Israel era deja cald. Nu cât să înoți în acea parte de Mediterană, de unde răsare soarele, da’ orișicât.

Venisem cu treabă și aveam să stau trei săptămâni, așa că aveam și un bagaj pe măsură.
Și pentru că veni vorba de bagaj, prima regulă este să nu îl lași niciodată nesupravegheat, nici măcar la 2 metri distanță.

Osmar Valdebenito

 

Din autogara HaHagana a Tel-Avivului, se spune, cea mai mare din lume, și până în centrul orașului, în piața Ytshak Rabin, sunt vreo 8 kilometri. Îi parcurgi cam în 20 de minute cu autobuzul. Biletul, ca peste tot în Israel de altfel, îl poți cumpăra de la șofer și nu este cu mult mai scump decât în București. Mai trebuie să știți că un shekel, moneda Israelului, are cam aceeași valoare cu un leu de-al nostru.

Normann

Prima impresie din Tel-Aviv a fost că, în multe din părțile sale, arată ca un oraș de pe coasta de Est a Statelor Unite ale Americii. Un oraș din cât se poate de Mijlociul Orient, cu arhitectură și infrastuctură, cum găsești, de obicei, mai la Vest de noi.

Dar să vă povestesc cum a fost cu bagajul.
De unde m-a lăsat autobuzul mai aveam de mers 10 minute pe jos. S-au transformat, treptat, în 20. Asta pentru că, undeva prin autogară, una din cele două roți ale trolerului meu s-a rupt și am fost nevoit să târâi-car cele trei săptămâni de haine și altele de trebuință.
Ajuns, cum-necum, pe strada Rochak, am lăsat povara rezemată de un stâlp și am intrat într-o cabină telefonică, la 2 metri distanță, să-l sun pe amicul care trebuia să mă găzduiască.

Vă dați seama cum arăta pentru cei din jur, ceea ce tocmai am făcusem. În centrul Tel-Avivului, un tip brunet, cu barbă, cam transpirat de la cărat, lasă un bagaj mare lângă un stâlp și intră într-o cabină telefonică. Nu mai trebuia decât să strig Allahu Akbar și scena era completă.

În cateva secunde, în jurul meu nu mai era nimeni. O doamnă a intrat într-un magazin, cel mai probabil pentru a suna la poliție. Un domn mai cu inițiativă a venit să mă întrebe dacă bagajul e al meu. S-a calmat repede vâzând că nu sunt decât un român cam dezorientat.

Apropo, românii sunt foarte bine primiți în Israel. Mai toți știu câte ceva despre țara noastră, asta și pentru că în Țara Sfântă trăiesc foarte mulți evrei de origine română.

Următoarea poveste din ce să nu faci în Israel, se petrece în Ierusalim, mai exact în Orașul Vechi.

shecht95

Dar să facem un mic ocol mai întâi.

În drumul meu spre una din cele șapte porți ale Orașului Vechi, fotografiam tot felul de clădiri și oameni. Întâmplător, în unele poze au intrat și câțiva evrei ultraortodocși, aceia îmbrăcați complet în negru, cu pălării mari pe cap și cu perciuni lungi, cârlionțați.

Aflați, dragi cititori, că nu prea le place să fie fotografiați. După ce am aflat asta pe pielea mea, m-am conformat și am respectat regula nescrisă.

Dar să revenim.

charlie_kilo

Orașul vechi este, de mai multe secole încoace, înconjurat de ziduri mari de piatra și are șapte porți de intrare.
Este împărțit în patru districte sau cartiere. Cartierul evreiesc, cartierul creștin, cartierul musulman și cel armean.

Indiferent de etnie, toți vând câte ceva.

Eu mă aflam în cartierul musulman și, spre nefericirea mea, analizam, prea interesat s-a dovedit, o brățară realizată manual, într-un trib de beduini din Israel.

Ca o paranteză, beduin vine din cuvântul arab badawi, care înseamnă locuitor al deșertului. Așadar, beduinii sunt  nomazi care trăiesc în triburi și păstrează cu sfințenie tradițiile islamului. O parte trăiesc în zonele deșertice din Israel, iar între îndeletnicirile lor este și aceea de a lucra manual tot felul de podoabe, ca brățara pe care o țineam eu în mână.

FullSizeRender

Să revenim, așadar. Interesul meu l-a facut pe musulmanul vânzător să mă invite în interiorul magazinului. Am intrat și imediat mi-a spus: “hai să-ți fac o cafea!”
Ca orice comerciant din Orașul Vechi care se respectă, știa și câteva cuvinte românești. Am refuzat politicos dar mi-a spus că îl jignesc dacă nu beau din cafeaua lui. În condițiile astea, ce să faci? Cam bei cafea!

Am stat cu totul cam 15 minute în magazin, povestindu-i de România și, în același timp, căutând ceva ce puteam cumpăra, fără să-mi pară rău. Brățara de care vă spuneam avea un preț de pornire de 150 de shekeli, adică un fel de jaf la drumul mare, mai ales că vânzătorul nostru nu prea era dispus să negocieze, așa cum se poartă, de altfel, prin partea locului.

Pentru că nu găseam nimic la un preț rezonabil, mi-am luat inima-n dinți, am mulțumit de cafea și am spus că nu vreau să cumpăr nimic.

Sigur că nu mi-a mers.

Pe un ton amenințător, omul mi-a spus, nici mai mult, nici mai puțin că dacă nu cumpăr ceva, nu mai ies din magazinul lui. Cu ultimele urme de curaj, am reușit să duc prețul brățării la 100 de shekeli, am luat-o și am plecat, mai degrabă fugind. Și așa era scumpă, una asemănătoare fiind doar 50 de shekeli, câteva tarabe mai încolo, dar, asta e. Măcar îmi plăcea și eram convins că și soției mele avea să-i placă.

Destul de speriat, m-am gândit că dacă mi s-ar întâmpla ceva mai grav de atât, ar trebui să sun la poliție, doar că nu știam numărul de urgență care se poate apela în Israel. L-am aflat mai târziu.

Dacă, Doamne păzește, vă trebuie, aflați că pentru poliție trebuie să apelați 100, iar pentru asistență medicală de urgență, 106. Există și poliția turistică în Ierusalim, la numărul 539-12-54.

Morala: dacă faceți cumpărături în Orașul Vechi al Ierusalimului, să nu păreți prea intersați de un obiect, nici măcar atunci când sunteți siguri că o să-l cumpărați. Și, mai ales, nu acceptați o cafea de la un comerciant, aparent binevoitor.

P.S. Aceste mici neplăceri au fost, desigur, neînsemnate, în comparație cu frumoasele experiețe trăite în cele două mari orașe ale Israelului. Despre secolele de civilizație și cultură iudaică din această țară, care și-a proclamat independența cu doar 67 de ani în urmă, vă voi povesti aici, cu altă ocazie.

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *